.002#/fâşii

Aceste fâşii sunt bucăţele, idei, nimic nu e complet, nu au neapărat legătură între ele. Nu ştiu ce vreau să fac cu aceste idei mai departe, dar le las aici în scopul de a stârni curiozitate. Cred că le pot numi şi experimente.

Singurele culori din această mare de alb erau cadavrul care atârna în ştreang şi cele două ciori care îi ţineau de urât. Până şi copacul unde se aflau acestea era mai degrabă alb, căci ningea deja de ceva vreme, fără vreun indiciu despre când s-ar opri. Bătea şi puţin vânt, cât să facă trupul spânzurat să se bălăngăne abia simţitor.
Una dintre ciori se aşeză pe capul mortului, pentru a verifica ce mai poate lua de pe faţă. Faţa era singura parte expusă, în rest omul se îmbrăcase adecvat vremii pentru ultima oară. Din piele lipsea deja aproape jumătate, semn că fuseseră deja alte ciori înainte celor două întârziate. Erau descoperiţi o parte din dinţi, osul nasului şi globul ocular stâng. Sângele scos la iveală încă nu se uscase de tot, probabil că execuţia a avut loc recent.
Pasărea atinse cu ciocul irisul verde-albastru. Încercă apoi să ciocăne mai din lateral, în încercarea de a scoate ochiul din soclu. Brusc condamnatul zvâcni, umflându-şi tot pieptul inspirând aerul rece pe gură, lucru ce făcu cioara să zboare la o parte, dar nu mult, se aşeză doar pe craca de care era legată frânghia, căci era înfometată. Mişcarea spânzutatului nu dură mai mult de o secundă, dar probabil că trecuse un minut întreg până când cioara îndrăzni să tragă din nou de ochi. Acum nu mai înţepa cu ciocul, ci apucase de unde putu de gelatină şi începu să tragă. Cu mişcări bruşte din gât reuşi să aducă ochiul mai afară. Moment în care cadavrul se mişcă din nou, de data aceasta aducând şi mâinile spre faţă când inspiră aer cu nesaţ, iar pasărea începu să bată din aripi lângă capul lui croncănind împreună cu surata ei la fel de speriată.
Cu mâinile încerca să-şi elibereze gâtul, trăgând de sfoară. Reuşi să scoată şi un zbierăt înainte să încremenească din nou. Animalul profită de ocazie şi se repezi iarăşi la ochiul râvnit. Cu grabă, smulse globul gata să plece de la locul faptei, moment în care condamnatul se trezi şi urlă de durearea simţită de nervul optic care se desprinde. Nu putu face nimic, pasărea zbură secunda următoare cu ochiul în cioc şi nervul atârnând. Urlă şi dădu din picoare până craca se rupse. Căzu în patru labe şi simţi zăpada rece prin mănuşi.
Issverr gândi atunci ,,băgami-aş, dintre toate cadavrele, fix pe ăsta m-am găsit să-l posed?!" . Dar se mulţumi că a scăpat din Iad, şi deocamdată orice trup era bun pe Pământ, până găsea altă soluţie. Voia să afle locaţia în care se afla, dar nu văzu decât copacul din care a căzut, şi în spatele acestuia o puzderie de cruci si pietre albe de marmură. ,,prea mult alb" îi veni în gând. Prea departe nu putea să vadă, era ceaţă, de parcă nu era totul îndeajuns de alb. Îşi aminti de vizita în Rai. ,,Yuck".
Se apropie de o piatră mare de mormînt. Era atât de lucioasă încât îşi putea distinge reflexia chipului său mutilat. ,,Trebuie să găsesc ceva cu care să îmi acopăr faţa dacă vreau să caut civilizaţie".

.001#/fâşii

Trăiseră până atunci cu impresia că o fiinţă precum Cupidon se arată sub forma unui copilaş durduliu, jucăuş şi inofensiv, cu nişte aripioare pufoase, purtând la el un arc cu sageţi ca de jucărie, chicotind complice la fiecare săgeată trasă în oamenii nebănuitori, săgeţi inofensive fizic care îi făceau să se îndrăgostească pe loc de cea mai apropiată persoană, fără să mai ţină cont de alte lucruri. Dar ivirea acestui Cupidon în vârful dealului le dovedise că până acum doar se minţiseră singuri cu un alt Mit Uman.
Acesta era primul Cupidon pe care îl vedeau în realitate, şi nu era deloc simpatic. Era înalt şi spătos, aripile lăsate în jos în poziţie de rapaus îi ajungeau până la glezne, iar în consistenţa lor erau orice dar ceva pufos oricum nu - se vedeau formele oaselor prin pielea lor de cel mai închis verde posibil. Ţinea într-o mână un scut solid de formă rotundă, cu simbolul Iubirii pictat pe una din feţe, iar în cealaltă înarmat cu o suliţă care cu greu se putea compara cu ce aveau spartanii antici. Purta la brâu un şirag de oase, care după formă toate păreau coaste de om. Din locul din care priveau nu puteau distinge toate trăsturile feţei, mai ales că în mare parte era acoperită. Printre claiele de păr negru care se revărsa până la umeri străpungeau două lumini roşiatice din găurile unde se presupune că trebuie să se afle ochii. Nas nu avea, dar aveau impresia că se aude păna la ei şuieratul aerului care ieşea şi intra prin cele două găuri date în craniu parcă special pentru a depista mirosul cărnii de om. Sub cele două fante începea materialul unei eşarfe sau bandane de aceeaşi culoarea ca cea a aripilor, şi îl acoperea până pe capul pieptului.
Prietenul lor, ţinta monstrului, se afla la poalele micului deal, neavând nici o idee de ce îl aşteaptă. Grupul observator regreta că nu aveau nici o şansă de a-l preveni. De fapt era deja prea târziu. Cupidonul ridică suliţa, şi cu braţul încordat la maxim o aruncă cu toată forţa. Vârful ei străpunse spatele victimei exact în punctul unde se afla inima, ieşind apoi prin piept, lăsând o coastă să atârne. Mijlocul suliţei a rămas în trupul băiatului, care începu să zbiere de panică, în loc să cugete la o soluţie să înlăture arma. Încercă să mişte partea din suliţă care îi ieşea prin piept, dar era prea rigidă. Mai rău amplifica durerea răsucind-o şi trăgând de ea în toate părţile. Reuşi să rupă din ea trăgând în sus, dar nu făcu decât să-şi zgârie întreaga falcă şi ochi stângi cu vârful.
Se lăsă să cadă pe o parte, toate chinurile lui de a scăpa de arma Cupidonului, de soarta pe care nu şi-o dorea, erau oricum în zadar. Otrava se afla deja demult în tot sângele.
Între timp agresorul nu se grăbea deloc când se apropia de el. Când ajunse, nu spuse nimic (poate că nici nu avea gură sub acel acoperământ?), ci doar să aplecă încet ca să îţi recupereze suliţa. După ce o aranjă la spate, unde mai avea prinse câteva, apropie mâna de pieptul băiatului şi trase de coasta care atârna. Tânărul vru să-i spună atâtea insulte bestiei, să o înjure, să ţipe la ea, dar nu era în stare să articuleze nici un cuvânt. Se citea doar pe chipul lui că purta acum pe Cupidon o ură cum nu mai purtase în viaţa lui. Încă stătea întins pe pământ când Cupidonul aflat deja la o distanţă considerabilă îşi luă zborul.
În acest timp prietenii lui care îl observau se îndepărtau şi ei. Nu ştiau nici ei care e motivul mai mare pentru care se grăbeau. Poate ca să nu aibă timp tovarăşul lor căzut să atingă cu privirea pe una din fete. Poate că erau prea oripilaţi de ce li s-au dat să vadă. Poate deja nu mai voiau să-l vadă, să-l uite.
În orice caz, deşi au văzut cum lucrează acel Cupidon, nu ştiau dacă toţi procedau la fel. Poate acesta era cel mai blând dintre ei. De alte informaţii încă nu dispuneau, nu aveau nici o idee despre câţi fuseseră trimişi azi pe suprafaţa planetei. Prin minţile fiecăruia trecea acum aceeaşi decepţie. Oare mai avea rost să încerce să lupte împotriva Agenţilor Sorţii?