.005#/fâșii

Încerca să distingă detaliile adidașilor săi ponosiți prin lentilele măștii și obscuritatea nopții. Nici nu mai știa de când poartă aceeași pereche de adidași ieftini, vai de capul lor, în care intră toată apa ploii toamna.
De fapt, ce stătea să-și studieze încălțămintea? Să fi avut emoții? Își tot potrivea masca de gaze pe față, apoi gluga hanoracului peste, ca apoi să își aranjeze iar masca.
„Pierd prea mult timp. Ce poate fi atât de greu?”
Trecuse deja cu câteva minute peste ora stabilită, dar lui i se păru mai mult.
Fără să se mai gândească la nimic, își luă canistra de benzină, pe care o cântări în mână (cu toate că nu mai era necesar, o mai verificase înainte), și traversă aleea. În ciuda anxietății de până acum pătrunse în curtea bisericii cu pas hotărât. Ajuns la clădirea de lemn, desfăcu canistra și începu să înconjoare biserica vărsând lichidul volatil la baza clădirii. Își făcuse calculele din timp, dar la momentul săvârșirii faptei în cele din urmă nu mai era în stare să facă treaba uniform. În unele locuri făcea risipă, în altele lăsa doar câteva picături.
Băgă mâna în buzunar dar i se opri inima pentru o fracțiune de secundă când nu simți cutia cu chibrituri.
Dar era acolo, doar că se sperie înainte să ducă degetele mai jos. Aprinse un chibrit, și fără voia lui fu captivat de minuscula flacără. Un foc în miniatură care avea să stârnească un foc cu mult mai mare, imens, în comparație cu acesta.
„Oare așa se simțea și Nero?”
- Hei! Tu de acolo! Ce faci? se auzi un strigăt.
Dar la primul sunet care îi lovi timpanele pe neașteptate scăpă bețișorul, iar în următoarea secundă se porni un foc la viteza luminii, focul în sine fiind lumina. Dar nu privi cum se aprinde benzina de jur împrejur. Fugi, fugi mâncând pământul, aproape cu aceeași viteză cu care se aprinde un gaz sau un lichid inflamabil la contactul cu o scânteie. Focurile ardeau în spatele lui mai puțin decât iadul pe care simțea că îl așteaptă pentru fapta îndeplinită.

Hate me gently

Am o răutate în mine naturală. Sau poate că s-a creat în urma interacțiunii cu societatea umană. Nu știu; cert este că îmi face plăcere să fiu rău. Dar nu vreau să fiu vreun mare răufăcător malefic sau dictator stalinist. Nu, eu aspir la acea ticăloșenie ordinară, care face parte din viața ta de zi cu zi.
Vreau să fiu acel gândac pe care nu îl nimerești cu papucul, care se strecoară pe unde nu îl mai găsești, care îți mănâncă din mâncare noaptea fără să știi și lasă ouă de te miri unde. Să fiu acea rafală de vânt care bate împotriva ta fix în momentul când scuipi. Să fiu acea geană, firimitură sau musculiță care îți intră în ochi și pe care te chinui să o scoți dar nu iese nici de a naibii. Sau acel ciob din coaja oului care pică în conținut când faci omletă după care bagi degetul degeaba ca să-l scoți. Să fiu osul ăla cu care te îneci când mănânci pește, sau bobul ăla de piper din care muști. Vreau să fiu acea pasăre care decide să-ți arunce un găinaț în cap în singura zi frumoasă în care nu ți-ai luat șapca. Să fiu acel cui ruginit în care calci atunci când crezi că ești tare dacă mergi descălțat fără șosete. Aș fi acel țânțar care nu te lasă să adormi noaptea.
Aș vrea să fiu acel câine turbat de pe stradă care te mușcă atunci când te grăbești să ajungi într-un loc important pentru tine. Să fiu acel taximetrist care îți cere șpagă că te-a dus la spital după ce a oprit la toate stopurile. Tot eu să fiu medicul care întârzie cu vaccinul antirabic. Apoi eu să acul acela nesteril de la vaccin...
Aș putea fi pixul care nu mai vrea să meargă în toiul unui examen de mare importanță atunci când nu ai altul de rezervă și nu îți poate da nimeni altul.

Și lista poate continua cu ușurință.

.004#/fâșii

- Și nu vrei să ne spui și nouă cum ai ajuns aici?
- Da! Nu de alta, dar ne plictisim tot așteptand aici, si orice nou venit...
- Taci tu! Eu sunt jurnalistul aici, uiți? Așadar, ce vânt te aduce aici? Cum ai pățit-o? Ne interesează.
- Ia mai lăsați-l! Abia a ajuns, o fi în stare de șoc, nu vă gândiți? Noi am cam uitat cum e, de atâta timp ne aflăm aici în neștire. Nu vedeți ce față are? Parcă ar trăi o decepție.
- Unde se aștepta să ajungă?
- Prietene, știi unde te afli? Îți amintești ce s-a întâmplat?
- Sunt în regulă, nu vă faceți griji. Doar că...Ah, cum s-o spun? Da, realizez acum unde mă aflu, sau unde visez că mă aflu...nu sunt sigur. Cât despre ce îmi amintesc, ultima oară mă aflam tot în bezna, dar într-un tunel. Parcă nu avea nici început nici sfârșit. Nici atunci nu mai știam de cât timp mergeam prin el. Tot ce simțeam era lipsa speranțelor, le pierdusem pe toate...Asta până când am văzut o luminiță la capăt. Brusc am dobândit o speranță, încredere. Eram atât de sigur că de data aceea am luat-o pe drumul cel bun, atât de bucuros că după atâta amar de vreme, mai aveam o șansă, încât am început să alerg cu toate puterile pe care nu credeam că le mai am. Aveam impresia că alergam mai repede decât am putut vreodată în viața mea, deoarece înaintam spre lumină mai repede de cât mă așteptam. Asta până când m-am oprit, când am realizat că de fapt lumina era cea care venea în direcția mea. Ultima senzație trupească de care îmi amintesc este când m-am lăsat să cad în genunchi, așteptând cu lacrimi în ochi trenul.