Scornitor de poveşti

Săptămâna trecută am fost întrebaţi la ora de română dacă exită doritori care vor să participe la un concurs anume de scris basme. Eu mi-am anunţat participarea fără să mă mai gândesc. Mă cred în stare să născocesc poveşti, indubitabil.
Însă nu m-am apucat decât abia azi de brainstorming. Deadline-ul este marţi, pentru ca basmul să fie verificat de către profesor înainte să fie trimis.
Nu cunosc multe basme. Îmi este ruşine că nu am citit 1001 de nopţi. Şi totuşi vreau să încerc să văd dacă pot scrie un basm. Am mai scris compuneri de ficţiune/fantezie de-a lungul timpului pentru şcoală. Dar acum în liceu treaba e mai seriosă şi eu chiar vreau să fac ceva cu abilitatea mea de a scrie. Dar oare chiar ştiu să scriu? Mă axez mult mai mult pe jurnalism decât pe ficţiune. Dar acum cu basmul acesta, parcă am primit un imbold de a continua povestea mea cu români în NATO la care nici nu i-am găsit titlu.
Deodată mă văd povestitor, un scornitor de poveşti, un născocitor de basme care este în stare să inventeze povestiri aproape pe loc şi să le poată spună la gura sobei de parcă ar fi gândite de mult timp, stiute din strămoşi. Căci ce este drept, mă pricep în a scorni minciuni.
Până la urmă nu am destul curaj să mă proclam artist, scriitor sau jurnalist. Pot doar să bănuiesc sau să visez că sunt artist. Blogger fără nici o îndoială că sunt, fie dacă am talent sau nu.
În final nu este vorba de ce poveşti sunt în stare să scriu, ci de faptul că în fiecare zi, orice aş face mă gândesc la jocuri. În funcţie de ce văd, încetul cu încetul creez încă un concept de joc pe care îl aşez în mintea mea lângă celelalte; şi de fiecare dată noul concept mi se pare mai genial decât precedentele.
În ultima vreme încep să tânjesc la realitatea din jurul meu, de parcă vreau să ies din cochilia minţii mele. Mă gâdesc prea mult, sunt melancolic, sunt filosof. Începe să mă sperie ceea ce fac.
Am dubii în legătură cu ceea ce vreau să fac în viaţă. De doi ani eu vreau să fiu video game designer, sau măcar scriitor sau scenarist. Dar acum...îmi este mai multă teamă decât înainte. Poate nici nu am pic de talent, şi îmi pierd timpul cu aceste aspiraţii. Am sensaţie că mă departez prea mult de realitate în mometele mele lirice, momentele lungi de reverie în care creez ficţiune. Nu ştiu dacă vreau să fie acesta scopul meu în viaţă.
Când de fapt, nici nu prea mă joc sau citesc, ba chiar o fac din ce în ce mai puţin datorită şcolii. Abia acum am ceva timp pentru a mă juca şi pentru a citi.
Mai urât decât a fi nebun fără să îţi dai seama este sa fi deranjat mintal şi să ştii că ceva nu este în regulă cu tine, să fi conştient de ceva de care nu îţi dai seama, nu şti cum să explici...