Disclaimer:
! Aceste povestiri sunt pur ficţionale. Nefiind studiat prea mult războiul din Irak, sunt şanse să nu pară deloc realiste poveştile. Povestirile au ca scop umorul şi nimic mai mult!
Irak. Bagdad. 2005. Toamna. Eram agăţaţi cu capul în jos. De parcă nu era îndeajuns asta, eu mai aveam şi pantalonii rupţi între picioare; irakienii îmi studiau cu priviri subtile ale mele cojones mândre.
Irakienii erau postaţi în jurul nostru, cu armele îndreptate spre noi. Ce rost avea? Eram dezarmaţi, legaţi şi agăţaţi de tavan. Doar nu se aşteptau să ne eliberăm singuri precum agenţii secreţi de prin filme. Te pomeneşti că, ei credeau că noi cei din NATO am fi fost cine ştie ce supersoldaţi instruiţi, şi mai ales noi, românii?
Teroriştii începuseră să schimbe vorbe liniştiţi între ei pe limba lor spârcâită.
Apoi, brusc se schimbase atmosfera. Soldaţi dăduseră buzna pe ambele uşi, ce se aflau fiecare exact în faţa celeilalte. Americanii se poziţionaseră tacticos şi i-au executat pe terorişti una-două. Toate astea în doar câteva secunde. Apoi salvatorii ne-au dat jos (pe Paul l-au dat cu capul de podea) şi ne-au dezlegat.
- You guys alright? întrebă unul din ei.
- Yeah, am răspuns eu.
Antohie, în spatele meu îmi şopteşte:
- Bă, ne-a înjurat?
- Fiţi-ar ceha să-ţi fie! zbierasem eu. De ce n-ai învăţat engleză? Ne-a întrebat dacă suntem bine, imbecilule tâmpit. Dacă ne înjura mai îi răspundeam afirmativ?!
Nu era prima oară când îmi venea să-l bat pe Antohie fiindcă a învăţat ceha şi nici o boabă de engleză. Defapt, eram singurul din echipă care vorbeam foarte bine engleza.
Când i-am văzut pe americani că plantează C4, ştiam cu toţii care e procedura. Am luat-o la goană.
- La pământ!! urlă Ioan.
Trebuia să ne aruncăm la pe jos din cauza exploziei. Cu ruptura dintre picioare, asta era exact ce îmi mai trebuia. Nisip.
Ne-am ridicat apoi cu toţii şi ne-am îndreptat spre maşini. De ce au aruncat în aer americanii clădirea în care am fost ţinuţi ostatici, habar nu am. Cred că mai degrabă au vrut să sufere că au C4.
Americanii s-au suit în Hummer-ele lor şi au pornit. În spatele Hummer-elor ne aştepta demnul, minunatul, superbul nostru Aro. Un far spart, parbrizul crăpat, jante lipsă, o portieră ciuruită şi alta care abia se închidea, bara îndoită, capota strâmbă, întreaga caroserie jegoasă.
Ne-am înghesuit în jeep. Când m-am aşezat am avut o surpriză plăcută. Un arc ruginit în fund ieşit din scaun. Era exact ce îmi lipsea după atâta ,,distracţie". Anghel reuşeşte să pornească troaca, ce pleacă împrăştiind praf cu toba cariată de rugină flencănind în spate.
Aceştia eram noi. Cei şase care au speriat Irak-ul. Ciocan Parbriziu, Anghel Sparanghel, Ionescu Ioan Ion, Antohie Bidon-Turtit, Paul Petcu. Şi eu.
! Aceste povestiri sunt pur ficţionale. Nefiind studiat prea mult războiul din Irak, sunt şanse să nu pară deloc realiste poveştile. Povestirile au ca scop umorul şi nimic mai mult!
Irak. Bagdad. 2005. Toamna. Eram agăţaţi cu capul în jos. De parcă nu era îndeajuns asta, eu mai aveam şi pantalonii rupţi între picioare; irakienii îmi studiau cu priviri subtile ale mele cojones mândre.
Irakienii erau postaţi în jurul nostru, cu armele îndreptate spre noi. Ce rost avea? Eram dezarmaţi, legaţi şi agăţaţi de tavan. Doar nu se aşteptau să ne eliberăm singuri precum agenţii secreţi de prin filme. Te pomeneşti că, ei credeau că noi cei din NATO am fi fost cine ştie ce supersoldaţi instruiţi, şi mai ales noi, românii?
Teroriştii începuseră să schimbe vorbe liniştiţi între ei pe limba lor spârcâită.
Apoi, brusc se schimbase atmosfera. Soldaţi dăduseră buzna pe ambele uşi, ce se aflau fiecare exact în faţa celeilalte. Americanii se poziţionaseră tacticos şi i-au executat pe terorişti una-două. Toate astea în doar câteva secunde. Apoi salvatorii ne-au dat jos (pe Paul l-au dat cu capul de podea) şi ne-au dezlegat.
- You guys alright? întrebă unul din ei.
- Yeah, am răspuns eu.
Antohie, în spatele meu îmi şopteşte:
- Bă, ne-a înjurat?
- Fiţi-ar ceha să-ţi fie! zbierasem eu. De ce n-ai învăţat engleză? Ne-a întrebat dacă suntem bine, imbecilule tâmpit. Dacă ne înjura mai îi răspundeam afirmativ?!
Nu era prima oară când îmi venea să-l bat pe Antohie fiindcă a învăţat ceha şi nici o boabă de engleză. Defapt, eram singurul din echipă care vorbeam foarte bine engleza.
Când i-am văzut pe americani că plantează C4, ştiam cu toţii care e procedura. Am luat-o la goană.
- La pământ!! urlă Ioan.
Trebuia să ne aruncăm la pe jos din cauza exploziei. Cu ruptura dintre picioare, asta era exact ce îmi mai trebuia. Nisip.
Ne-am ridicat apoi cu toţii şi ne-am îndreptat spre maşini. De ce au aruncat în aer americanii clădirea în care am fost ţinuţi ostatici, habar nu am. Cred că mai degrabă au vrut să sufere că au C4.
Americanii s-au suit în Hummer-ele lor şi au pornit. În spatele Hummer-elor ne aştepta demnul, minunatul, superbul nostru Aro. Un far spart, parbrizul crăpat, jante lipsă, o portieră ciuruită şi alta care abia se închidea, bara îndoită, capota strâmbă, întreaga caroserie jegoasă.
Ne-am înghesuit în jeep. Când m-am aşezat am avut o surpriză plăcută. Un arc ruginit în fund ieşit din scaun. Era exact ce îmi lipsea după atâta ,,distracţie". Anghel reuşeşte să pornească troaca, ce pleacă împrăştiind praf cu toba cariată de rugină flencănind în spate.
Aceştia eram noi. Cei şase care au speriat Irak-ul. Ciocan Parbriziu, Anghel Sparanghel, Ionescu Ioan Ion, Antohie Bidon-Turtit, Paul Petcu. Şi eu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu